Evoluție

Prezența ochiului din cer strigă,
norul scoate un sunet de fier
aruncând adânc în alt ocean
un alt lichid ce se va bea singur.

Culori deshidratate se aștern efemer
peste trupuri în mișcare
și ele în fond nu cer
o clipă de eternitate.

Cântecul prinde contur din vis,
amestec între șoapte joase și înalte,
note alipite, cuvinte apoi rostite
și înghițite de aceeași minte înfometată.

Revenirea se descalță doar de acel vechi
în care golul efect al clipelor
nu erau decât secunde
din nimic rupte.

Și demoni și îngeri…
Cu perle negre și albe plimbându-le
de-a dreapta și de-a stânga ochilor
ce nu de-acum învață a vedea.

Apolinic și Dionisiac la un loc –
o exprimare nicidecum neobișnuită
a celui care creează alt nou
ce-l desprinde din glasul care
nu se pierde într-un ecou,
ci doar intensitatea îi mai scade…

Vers nou

I-a fost dor mâinii să scrie
versul nou - pauză un an...

Versu-i copt în zi de vară,
în minte de om înăuntru şi-n afară
şi-n mijlocul pălmii iubite.

I-a fost dor mâinii să scrie
anotimpurile pline 
de plimbările nocturne,
de ideile venite
de sub gene,
de sub frunte.

Se-ntrevăd versuri ne-nţepate,
iar corpul gol se lasă-n noapte
unei singure priviri,
printre rime vii.

Start creaţiei!
Uite mintea cum se-agaţă de mână
şi demonstrează că n-a secat izvorul
şi nu şi-a încurcat cărările
şi nici n-a transmis piciorului să bată
cu răutate în pământul care a fost văzut
cam negru şi ca o groapă care înghite omul
când se lasă în voia tristeţii.

Urme

Ce gând te strânge în noapte,
ce voce te strigă
când stai pe șoaptă
și îmbrățișezi albul de pe foaie?

Miroase profund a efemeritate..
Și ce mai rămâne din noi,
din gândurile nespuse, din ploi,
ce mai rămâne dincolo de pleoape?

Sunetele vin și trec prin tine,
prin ochi și urechi,
îți cutremură inima, simțirea
și iar nu se știe, e liniște.

Tremură gândul către tine,
miroase a ceară și-a rece.
Lumina îmi cade în fire
ce-mi leagă tăcut suspine.

Ce gând te strânge azi,
ce nor ți-a legat soarele,
și ce n-ai apucat a spune
când priveai lung la mine?

Eu urma ta solitară
o găsesc în frunză, în toamnă,
străbat puternic străzile toate
să-ți prind gândurile mute.

Versificaţie (încercare II)

Fiecare noapte are un sunet

venit din adâncimi cu albastre sclipiri,

are un chip crescut

în mintea descusută de nori.

 

Să desparţi noaptea de zi

înseamnă să opreşti continuitatea,

şi aşteptarea,

înseamnă aprindere falsă

sub minte, sub pupilă şi geană.

 

Eternele vise s-ar dezlipi,

atingerile s-ar uita,

iar sufletul poate c-ar tremura.

 

Omul – Punct

ca punct pe scara timpului,

nu trebuie să urci însetat,

ci treptat,

cu pasul ce nu ţi-e indigo.

 

n-ai nevoie de ghimpi

pentru apărare,

nici de neagra mantie

sub care crezi că te ascunzi.

 

un curcubeu mereu se întrevede,

dacă vrei, îl vezi!

ascultă mireasma fiecărei culori,

iar cuvântul acela rece,

lasă-l tot aşa, neinserat

în minte şi suflet.

 

totuşi, nu uita,

poţi fi un punct însemnat.

 

Clipa în clipe

Cuvinte răsărite din piept,

de acolo, din sufletul – casă

ce nu poartă imprimeuri

pentru a înfrumuseţa urâtul

– dacă-l poartă.

 

Culori se amestecă firesc

formând o singură culoare

şi tu ţopăi pe stradă

şi strigi în gura mare

că mereu există şanse,

doar trebuie să te prinzi de ele

aşa cum îţi prinzi agrafe în păr,

cu siguranţă.

 

Ca un sărut te atinge raza,

alint verde, renaştere

în port interior.

Păstrează asta,

prelungeşte clipa în clipe!

 

 

Neputinţă

mâna tremură sprijinind fruntea,

loc care se face tot mai greu,

însă doar ochii mai pot vorbi

– aşa-i mereu –

cu voce tare, rugătoare.

 

există un loc ascuns,

măcinat de-un dor

care nu poate să apună,

nici să spună.

 

există un loc cu tumult

ce-nţeapă şira spinării,

iar umbra adâncă a încercării

se aşterne pe chip.

 

există un loc

ce nu mai are

loc de răbdare,

pentru că doare

nu de azi şi nici de mâine,

mai bine nu se mai spune…

 

Nimic?

 

O cale violetă
Strânge sunetul aproape mut,
Neieșit așa cum ar fi trebuit.

De prea mult timp se zbate
Printre alte sunete și dungi
Cam șterse și cam scufundate.

Era calm și cald
Gândul văratic de-acum un an,
Era un zâmbet așternut
Pe sufletul un pic cam slab
Și trist și dezumflat de roșu-alb.

Dorințe se nășteau firesc,
Dar și cu teamă…
Se știa că într-o zi sufletul o să zică
De ce atâta iarnă-n vară.

Nimicul se naște din plinătate?
Nimicul rămâne peste noapte?
Nimicul e ca plumbul
Pe aripi tinere ce tocmai credeau că își înalță
Nimbul.

 

Reţine!

Nu mă reţine în viaţa ta,

aşa, inconştient, absent;

leagă-mă măcar printr-o cratimă

de tine, incipient,

dar care nu se arcuieşte,

ca semn de iubire,

ci se apropie şi mai mult,

până dispare, şi noi suntem.

 

Nu mă reţine dacă nu vrei

fior, sclipire, licărit de iubire, de idei;

nu mă reţine, voi sfârşi într-un torent

în care-am mai fost cândva,

când s-a dovedit un dram de roşu

în inimă, pe pleoapă, pe buze,

un roşu mort, rece, îngheţat de negare,

de brumă, de uitare.

 

Nu mă reţine în viaţa ta,

nu sunt o felină, nici pradă,

sunt om.

Aşa că nu mă reţine

pentru a curma,

reţine-mă pentru totdeauna

sau niciodată în viaţa ta.

 

Nimfa cu elitre

Coborai pleoapele a somn

străin de tine, atins de noapte,

aproape orb.

 

Te stingeai la capătul netezit

al firului ierbii;

te ştiai iubit.

 

Pământul sălta, îşi umfla burta

undeva, într-o parte;

un muşuroi de cârtiţă.

 

În păr, năframa se ondula,

căci un val de vânt

o şoaptă scăpa.

 

Anodin şi lapidar e glasul tău…

Îl asculţi în tine,

azi nu suflă greu.

 

În visul tău, un ropot condesam,

eu, Nimfa cu elitre a Nopţii

şi parfum de salcâm împrăştiam.

 

Pururea tânăr

Zi înălţătoare, cu sferă galbenă,

cu stare care te face să creşti

şi frica dispare de frică.

 

Gândurile sunt spuse răspicat…

ţinându-le prea mult

te-au îmbătat.

 

Rochia ta are urmă de pământ,

are şi parfumul de pe dealul

ce-şi poartă florile de cireş în vânt.

 

Trupul tău e acum şi e aici,

priveşti burta cerului,

cândva altfel o să te ridici.

 

În cuget şi-n simţiri

pururea tânăr eşti,

iar azi vibraţia ta cheamă

atingeri de nori.

 

 

Viaţă

Plămădeşte un strop de iubire

şi un nou rug va creşte

nu cu formă de pătrat ori cerc,

ci cu forma a ceea ce eşti,

şi calitate şi defect.

 

În păstaie fructul iubirii se coace,

nu-l presa, lasă-l în pace,

lasă-l să respire prin fiecare por,

lasă-l să crească în ritmul său,

să ajungă la maturitate,

şi-apoi să-i dai drumul să zboare

şi să-ntâmpine şi potop şi soare.

 

Plămădeşte un strop de iubire

şi dincolo de tine

se va deschide acea poartă

ce parcă o credeai blocată;

te va cuprinde galbenul de păpădie

care-ţi va inspira vieţuire,

şi poate-o să crezi mai mult

şi n-o să-ţi mai pară

că visul cel vechi al vieţii te-a părăsit,

sau că ţi-e uscat ca o frunză de toamnă.

 

 

 

Pe fond albastru

Ploaia soarbe rugina minţii,

soarele usucă şi purifică mai bine,

dezgheaţă prejudecăţi.

 

Pleoapele se deschid complet,

ochiul se plimbă discret,

analizează atent

cerul.

 

S-a aburit oglinda cerului

de atâta scris cu gândul;

acum e uşor ambiguu.

 

Un nor fugar face câteva curbe,

îşi lasă umbra pe trotuar,

apoi o face morişcă.

 

Cornul încăpăţânat al lunii

îşi face prezenţa cu efect de marmorare

lâng-o stea;

vrea să-i spună pa la soare.

 

Nu îmi place să şuier,

dar totuşi o fac în gând.

Da, azi şuier luna.

 

 

Înăuntru

 

Azi scrisul se frământă,

se întoarce pe toate părţile

albe, negre, roşii,

sufletul tuşeşte

şi fierbe.

 

O scrisoare incompletă zace,

cerneala de la pix s-a uscat,

s-au uscat oricum

dinainte cuvintele,

s-au aruncat singure

într-un colţ rece

întristat.

 

Temeri ce se-adâncesc,

sensibilitate crescută

sub mâna mută,

sub buze uscate

de-aşteptare în soare,

în vânt, în ninsoare.

 

Aşteptarea unui om

pe care nu-l ştii…

Nici măcar tu nu te ştii

complet.

 

Noaptea se arată doritoare,

devoratoare de suflete

în transformare.

Ceri scăpare?!

 

Tremură iar corpul,

ba nu, sufletul din el

care nu vrea mai mult,

nici mai puţin,

ci echilibru,

nu suspin,

nu declin.

 

Plastic

 

La zece-n noapte

într-o gară plină de aşteptări,

inima tobe-i era,

vântul în plete

culcuş îşi făcea,

pe piele

cercuri îi desena.

 

Se-nvârtea spirală

pe peron,

emoţiile-i dansau

aşteptând acel apel de telefon.

 

Muzică lăuntrică

şi-o dorinţă…

 

Un început…

un început fără de sfârşit,

acel moment

îmbrăţişat de infinit,

dar timpul trecea gol,

emoţiile plecau stol

la fel şi trenurile

şi oamenii,

iubirile.

 

Păpuşă, mult plastic

devenea-n interior,

azi speranţa-i adormea

într-un rece dormitor.